Viata se naste sau preexista?
Inca din Antichitate s-a produs disjunctia dintre conceptiile despre viata. Unii filozofi – materialistii naivi – au considerat-o ca o forma de manifestare a materiei vii, chiar daca in ce priveste modul cum iau nastere organismele, conceptiile lor, aflate la primele inceputuri ale dezvoltarii stiintei biologice, acreditau principiul autogenezii. Idealistii, in frunte cu Platon, afirmau ca materia vegetala si cea animala nu este vie prin ea insasi, ci are doar posibilitatea sa „capete viata”, daca in ea se instaleaza un suflet nemuritor, preexistent „psiheea”. Insusi Aristotel, „parintele stiintei” cum era numit in Evul Mediu – epoca dominata de doctrina sa – se afla sub inraurirea platonismului. El considera ca fiintele vii, ca si celalalte lucruri concrete („esente”) se formeaza prin combinarea unui principiu pasiv – „materia” – si un principiu activ – „forma”. Pentru fiintele vii, „forma” o constituie sufletul. Aceasta da infatisare corpului si il misca. Prin urmare, materia nu are viata, ci este formata si organizata in mod rational cu ajutorul fortei sufletului, numita de Aristotel entelechia. Aceasta forta launtrica, orientata spre un scop final, da viata materiei si o mentine.
Plotin, parintele scolii neoplatoniciene aparuta in secolul al III-lea, a fost primul care a formulat notiunea de forta vitala (vis vitalis), pe care o regasim pana in zilele noastre in teoriile diverselor scoli vitaliste.
Impletind legendele mistice egiptene, care stau la baza metempsihozei (reincarnarea spiritului), cu conceptiile neoplatoniciene, crestinismul creeaza o conceptie mistica originala despre viata, cu prinsa in Biblie. Sfantul Augustin vedea in aparitia fiintelor vii o manifestare a vointei divine, o insufletire a materiei inerte de catre un „spirit datator de viata”.
Intreaga stiinta a Evului Mediu este fundamentata pe conceptiile vitaliste. Paracelsus, si mai apoi Van Helmont considerau ca in corpul plantelor, animalelor si omului predomina o forta vitala activa – arheul – dirijata cu ajutorul unor procedee magice si care determina formarea organismului si intreaga lui comportare ulterioara.
Pornind de la lichide si infuzii organice in putrefactie, in care apareau fiinte microscopice, preotul si naturalistul scotian J. Needham (1713-1781), contemporan si prieten cu naturalistul francez G. Buffon, credea ca in fiecare particula microscopica de materie organica este ascunsa o „forta vitala” speciala care poate da viata materiei organice.
Ultimul reprezentant de seama al vitalismului este F. Pouchet care, intre anii 1858-1863, formuleaza o teorie proprie, neovitalista, asemanatoare cu aceea a lui J. Needham. Pornind de la procesele de putrefactie sau fermentatie, Pouchet considera ca pentru aparitia organismelor este necesara preexistenta unei „forte vitale”. aceasta ultima incercare de „oficializare” a unei conceptii naive si antistiintifice a fost definitiv spulberata de experientele savantului francez L. Pasteur, de care vom vorbi mai amplu in urmatorul capitol. De altfel, vitalismul primise puternice lovituri in prima jumatate a sec. XIX prin marile descoperiri in domeniul fizicii si chimiei. Doctriva evolutionista a lui Ch. Darwin barase drumul vitalismului, pregatind astfel lovitura decisiva pe care avea sa o dea Pasteur.
Totusi, in a doua jumatate a secolului trecut, ca si in primele decenii ale veacului nostru n-au lipsit incercari de reinviere a conceptiilor vitaliste. Ele sunt prezentate amanuntit in cunoscuta lucrare a lui E. Lippman: Urzeugung und Lebenskraft. Savanti ca I. Borodin, H. Driesch, K. Nageli, J. Uexkull, L. Bertalanffy, I. Weissman, T. Elfing, E. Sinnot, Olga Lepesinskaia, vorbind despre idioplasma sau de un germen nemuritor (plasma germinativa), de un factor transcedental sau de capacitatea materiei vii, necelulare de a se organiza in formatii celulare, reactualizau intr-o forma sau alta conceptia vitalista.
Materialismul dialectic, valorificand succesele gandirii stiintifice contemporane, a reusit sa dea o definitie esentei vietii, din care sa fie exclusa prezenta unei forte din afara.
De altfel, Engels definise astfel viata: „modul de existenta al corpurilor albuminoide, si acest mod de existenta consta in autoreinnoirea continua a elementelor chimice ale acelor corpuri”. La timpul ei, aceasta explicatie putea da o replica eficienta conceptiilor idealiste care mistificau esenta vietii. Astazi, definitia a devenit nesatisfacatoare, deoarece nu explica multe probleme puse de elucidarea specificului vietii. Sa nu uitam ca pe vremea lui Engels nu se cunosteau acizii nucleici si nici structurile fine ale nucleului. Stiinta moderna a descoperit si alte insusiri esentiale ale vietii, in afara de metabolism, ca autoreproducerea ontogenetica a organismului, prin autoreinnoirea periodica a structurii sale si autoreproducerea filogenetica, prin obtinerea unor descendenti „identici” cu parintii, precum si faptul ca aceste insusiri, ca si metabolismul, sunt expresia functionala, dinamica temporala a anumitor structuri ale sistemului viu. Stiintele biologice, in frunte cu genetica, precum si cele adiacente au facut in ultimul timp descoperiri si progrese importante in legatura cu structura intima si functiile materiei vii. Interpretarea organismelor ca sisteme deschise, care se autoconserva prin autoreglare functionala – important castig al gandirii stiintifice contemporane-, genereaza o viziune multilaterala asupra vietii, aducand amendamente esentiale clasicei definitii a lui Engels.
Sursa: Cap. I, Vol. I, BIOS, T. Opris, Editura Albatros, 1986.
Citeste si da mai departe! Romania va fi mai frumoasa.
Membrii afiliati
Fii aproape de noi
Adresa:
Telefon: 021 440 22 46
E-mail: carnebuna@carnebuna.ro
Address: